Dupa semnarea contractelor, a trebuit sa mergem la testimoniale. Otilia plangea, fiindca nu se asteptase sa fie aleasa in urma celor intamplate si nu stia daca sa mearga mai departe sau nu. Toate am incercat sa o consolam si ii spuneam ca maine va vedea lucrurile mult mai clar si nu ar avea rost sa se pripeasca si sa ia decizii pe care mai tarziu ar fi existat posibilitatea sa le regrete.  Incepuseram deja sa legam intre noi primele relatii. Am facut cunostiinta toata concurentele, schimbam pareri, eram toate in al 9-lea cer si asteptam cu nerabdare sa inceapa cantonamentul Next Top Model Sezonul 3, plin de provocari si de locatii opulente (asa cum zicea Bote).   Urma sa revenim la Bucuresti peste o luna cu bagaje, cu pasapoarte, minorele cu procuri de la parinti pentru a putea parasi tara. Abia asteptam sa ajung in acea seara la fratele meu, sa ii anunt pe toti cei dragi ca am mers mai departe, sa sarbatorim si sa ne bucuram de oportunitatea care s-a ivit pe neasteptate pentru mine.

      17 Iulie - Inceputul

           Iata ca timpul trecuse cu nesimtire si de aceasta data…cred ca putine dintre noi au reusit sa se bucure pe deplin de vacanta de vara fiind data situatia de fata. Eram nerabdatoare sa inceapa filmarile, sa fim si noi initiate in lumea modellingului de catre oameni plini de experienta in acest domeniu si care se dovedesc niste profesori de-a dreptul exceptionali.

        Primisem instructiuni clare intr-un SMS, ca trebuie sa ne prezentam in data de 17 Iulie la Bucuresti la o anumita adresa, cu tot cu bagaje, pentru “a fi luate in primire”. Eram extrem de ingrijorata din cauza bagajelor mele. Mi-am luat o mare parte din hainele pe care le aveam acasa, inclusiv: costum de ski, cizme imblanite, caciuli, manusi, pulovere etc. pe care le lasasem in Bucuresti la fratele meu fiindca imi faceam probleme, crezand ca si asa bagajul meu e foarte foarte mare. Mult prea mare, parerea mea si ma temeam de reactia celorlalte fete . Si daca stau sa ma gandesc, nici nu era foarte practic sa car tot timpul dupa mine cateva zeci de kilograme de haine si pantofi, mai ales ca noi in concurs urma sa ne deplasam frecvent. Mi-am indesat in gentuta o caserola cu painici cu unt, un iaurt de baut, mi-am luat ramas bun de la mama sperand ca o voi putea revedea cat mai repede si astfel m-am urcat in masina fratelui meu, indreptandu-ne spre adresa care imi fusese specificata in mesaj. Era destul de devreme, in jurul orei 7 sau 8 cand am ajuns acolo. Aveam in fata o cladire portocalie, pe mai multe nivele, avand o poarta de fier si in stanga acestea un interfon. Am sunat la interfon si imi raspunsese o doamna foarte draguta si binevoitoare, care zambea tot timpul. Bineinteles ca Vlad (fratele meu) m-a ajutat cu geamantanul. Mi-am luat ramas bun si de la el cu lacrimi in ochi …stiam ca era inevitabil sa nu imi fie dor de ai mei, dar trebuia sa fiu tare si sa rezist cat se putea de mult.

             Initial am crezut ca nu vor mai fi fete ajunse atat de devreme, insa, spre fericirea mea, mai erau!!! Chiar trei!! Erau Lavinia, Andreea si Victoria. Am facut cunostiinta cu toate si m-am asezat pe un scaun in curte. Era o curte ingusta, fara iarba fiindca era cimentat pe jos, iar din loc in loc erau rasfirate niste scaune pliante. Aflasem mai tarziu ca era o cladire cu birouri. Imi amintesc si acum felul in care soseau angajatii si se uitau la noi uimiti, gen:”Si fetele astea de unde au mai aparut?! Ce e cu ele aici?” Cu drag imi amintesc de doamna care m-a intampiat la poarta; ma intreba daca doresc cafea sau apa. Era foarte foarte amabila si ii placea prezenta noastra. Incerca sa ne animeze tot timpul si ne scoata din plictiseala asteptarii.

       Lavinia era impreuna cu mama ei, fiindca veneau tocmai de la Botosani si facusera in jur de 12 ore pe drum cu trenul, la fel si Victoria, doar ca ea venise din Chisinau, probabil si cu Andreea, fiindca ambele erau din Republica Moldova. Pot spune ca prima dintre toate fetele cu care am legat o relatie, a fost Lavi. Era extrem de sociabila si zambea tot timpul. Incepuseram sa povestim si tot intr-un povestit am tinut-o pana cand ni “s-a aprins un beculet”: “ce-ar fi sa mergem la mall?”. Auzisem ca era un mall in apropierea noastra, asa ca ne-am mobilizat toate si astfel, am pornit. Intre timp au ajuns Alexandra si Otilia, deci bineinteles ca au venit si ele cu noi. Cu cat eram mai multe, cu atat era mai bine. Ni s-a spus sa nu stam foarte mult si pana la ora 11 sa ne intoarcem. Chiar daca majoritatea magazinelor din mall se deschideau la ora 10, noi am mers mai devreme, fiindca nu ne strica o mica plimbare. Si asa se spune vehement ca “mersul pe jos face piciorul frumos”.

Timpul trecea foarte greu…juriul mai facea si pauza pentru ca intradevar era dificil sa iti mentii atentia focusata un timp atat de indelungat chiar daca imbinau distractia cu munca. Incetasem sa ma mai gandesc la ceea ce avea sa urmeze, imi dadeam SMS-uri cu prietenii, cu colegii, cu toti cei care ma sustineau si aveau emotii impreuna cu mine. Luam in calcul ambele posibilitati, incercam sa ma transpun pe rand, in fiecare dintre cele doua situatii in care era posibil sa fiu. Daca nu ma alegeau pentru emisiune ce as fi facut? Probabil ca o perioada mi-ar fi fost dificil…ma gandeam sa nu ii dezamagesc pe cei care avusesera incredere in mine, mi-ar fi fost greu sa dau ochii cu colegii si cu prietenii, fiindca in ziua de azi, oamenii au o perspective destul de redusa in ceea ce ii priveste pe cei din jur. Ei cu siguranta nu s-ar fi gandit: “Uite ca a ajuns pana acolo, ceea ce e totusi o realizare”. Ar fi pus problema in alt mod: “Vai ca nu e buna saraca de nimic…se crede ea mare si tare…”.  Chiar daca in suflet continua sa mocneasca acea speranta cum ca poate nu vei fi aspru judecata, daca ai ajuns sa treci prin niste greutati in viata, iti dai seama cu usurinta ca nu totul e asa cum iti doresti tu sa fie, ca trebuie sa infrunti niste situatii cu fruntea sus si ca indiferent ce vei face in viata, niciodata nu ii vei multumi pe toti. Tot timpul se va gasi cineva care sa te critice, care sa fie nemultumit de realizarile tale. Probabil cativa dintre voi cunoasteti zicala: “Omul nu e capabil sa admire ceea ce il depaseste”…si cu asta consider ca am spus tot.

            Unul dintre fratii mei locuieste in  Bucuresti. Era foarte stresat in ceea ce privea castingul de la Bamboo. Probabil ca nu se astepta sa ma aleaga juriul si ii era frica de reactiile mele de dupa.  M-a sunat sa ma intrebe pe la ce ora se va termina, ca sa stie cand sa vina dupa mine si dupa mama. I-am raspuns ca probabil in jurul orei 20:00. Nici nu a trecut mult timp de cand vorbisem cu el…poate o ora si jumatate, cand ne trezim cu el in club. Era ora 17:00. Saracul de el nu mai avusese rabdare si era atat de emotionat cum nu il vazusem niciodata in viata mea. Spre deosebire de el, mama mea era extrem de calma, sau cel putin asa parea. Fata ei nu schita nicio urma de neliniste, de emotie.  Privea totul cu seriozitate, dar stiam ca in sufletul ei se dadea o batalie. Isi dorea ca eu sa fiu fericita si stia ca acea fericire venea daca eu voi fi acceptata in emisiune.

         Punctul culminant a sosit. Toate fetele aveam niste emotii imense. Ne studiam reciproc sa gasim la vreuna ceea ce noi nu avem sau invers. Era amuzant cum ne analizam si cum ne priveam cu ochi destul de critici. Insa, sosise vremea veridctului final. Urma sa se anunte cele 16 finaliste care vor participa la emisiune si care vor sta in cantonament 6 luni. Am urcat din nou toate pe scena, formand cateva randuri. Simteam cat de incarcat era aerul ce ne inconjura pe toate. Parca fremata de neliniste, de stres, de energii pozitive, dar totodata si negative. Era a doua oara in viata mea cand eram pe punctul de a lesina. Ma simteam ca si cum aveam o piatra de moara in stomac, greata atinsese nivelul maxim si incepusera sa nu ma mai asculte picioarele. Imi doream ca totul sa se termine cat mai repede, indiferent daca s-ar fi terminat prost sau bine, dar vroiam sa inceteze toata apasarea si tot stresul pe care il simteam. Stiam ca nu eram singura in acea situatie. Eram zeci de fete, chiar daca unele erau absolut convinse ca vor intra in emisiune (veti afla mai multe detalii pe parcursul cartii) . In timp ce eu continuam sa ma super-strezes si inima imi batea de parca fugisem la marathon, Bote a strigat numarul primei concurente care urma sa se lupte pentru titlul de Next Top Model 3. A urmat a doua norocoasa…eu deja eram intr-un punct critic. De cand ma cunosc, support cu greu stresul si tensiunea si chiar nu imi face nicio placere sa ma aflu in astfel de situatii. Cand ma asteptam mai putin, Catalin a spus “merge mai departe concurenta cu numarul 7!!”. MaMA!!!! Nu imi venea sa cred!! Mi se luase efectiv o piatra de pe inima si parca in jurul meu alergau iepurasi albi : ) ). Ciudat, stiu, dar chiar asa ma simteam. Am mers la el, mi-a semnat pasaportul si asta a fost. Eram a treia care mergea mai departe, am scapat foarte foarte repede. Imi inchipui cum ar fi fost sa ma strige ultima, a 16-a. M-am alaturat celorlalte doua fericite si asteptam cu sufletul la gura sa se termine tot ca sa le dau vestea alor mei, care ma asteptau si eu cu “stomacul in gat” de la atatea emotii. Dupa cum ii cunosc, probabil ca se contraziceau undeva intr-un colt: “Da…ca ii dai sperante…daca nu o aleg?? Iti dai seama cum vine si plange trei zile?”…”Lasa ca vezi tu ca o sa fie in emisiune…ti-o garantez! Stiu de ce e ea in stare. Trebuie doar sa aiba curaj”….si uite asa au urmat si celelalte concurente….pana la cea de a 16-a. Sa nu trecem cu vederea peste cele care nu avusesera atat de mult noroc si care deja incepeau sa planga si injure printre dinti: “da! Pe aia de ce a luat-o? Nu vezi cum arata? Eu sunt de n ori mai frumoasa decat ea!!” Si alte clisee de acest gen. La final, ramaseseram doar participantele la emisiune, “finalistele” cum ni se spunea atunci. Am inceput toate sa chiuim, sa ne imbratisam si sa aplaudam. Membrii juriului ne-au felicitat pe toate, dupa care s-au urcat pe platforma mobila si disparusera undeva in tavan. Bineinteles, urmau sa se intoarca in cel mai scurt timp pentru a ne da urmatoarele indicatii.(sau cel putin asa ar fi fost normal)

         Ne-am asezat pe niste canapele si am asteptat instructiunile. Ni s-a spus ca trebuie sa semnam contractele cu agentia MRA. Spun “contractele”, fiindca erau doua. Un contract era pentru presupusa castigatoare, iar celalalt pentru colaborarea cu agentia in urma eliminarii din emisiune(show). Cu siguranta stiti deja concurentele alese, dar tin sa va mentionez faptul ca basarabeanca Veronica, care fusese si ea aleasa pentru emisiune, nu a mai semnat contractul cu agentia. Avea o relatie foarte apropiata cu mama ei, asa cum rar mai vezi in zilele noastre. Stateau pe o canapea alaturata de a noastra si mama ei ii facea masaj la talpi, pe spate, ii impletea parul, o incuraja…vorbeau foarte mult si cu tatal fetei, cerandu-i sfaturi.

            Contractele erau destul de voluminoase si era deja destul de tarziu, in jurul orei 22:00. Mama ei a spus ca doreste sa citeasca contractul linistita, cand e odihnita ca sa analizeze toate aspectele acestuia. Bineinteles ca s-au facut presiuni asupra amandurora sa il semneze la momentul de fata, dar cele doua s-au tinut ferme pe pozitii si urmasera sa mearga a doua zi la agentie ca sa vorbeasca si cu Liviu mai multe detalii si sa clarifice anumite aspect care probabil lor li  se pareau dubioase. Mama Veronicai a insistat sa semneze contractul in prezenta unui avocat, dar cand s-a auzit una ca asta, apasarea incepuse sa domine in aer. Va spun sincer, nu stiu de ce s-a creat totusi aceasta atmosfera, dar va asigur ca la oboseala care ne domina intru totul, era prea dificil de citit si inteles un contract de 30 si ceva de pagini. 

             Cu chiu cu vai, mai ramasesera cateva minute pana cand trebuia sa inceapa partea mai grea a castingului. Toata ne-am reluat pozitiile in rand, iar juriul s-a asezat pe celebrele fotolii care aveau un spatar imens, aratand totusi impetuos. Toti membrii erau elegant, imbracati la patru ace, probabil fiind si ei nerabdatori de a revedea concurentele una cate una. Eram putin mai linistita cand am vazut acel linoleum care mi-a cauzat atatea probleme la castingul de la Cluj-Napoca si care de aceasta data era foarte bine prins de podea, neavand nicio cuta sau denivelare. Singurul factor de care totusi ma temeam, erau scarile pe care trebuia sa le urc pentru a ajunge pe “catwalk”…chiar daca nu erau numeroase, erau extrem de inguste si abrupte. Nu ar fi trebuit sa constituie o dificultate daca mergeam normal…uitandu-ma jos la eventualele obstacole ce mi se puteai ivi in cale, dar ca un adevarat model de doream sa devin, privirea mea trebuie sa fie tot timpul inainte.

         Prima concurenta, avand numarul 5, a pasit pe scena. Era bulversant fiindca celelalte nu auzeam prea bine ce discuta juriul cu ea, chiar daca ne aflam in aceeasi incapere, fiind destul de spatioasa, mai tarziu sa aflam ca de abia auzeai ce vorbea juriul cu tine cand ajungeai sa fii in fata lor. Fiind un spatiu oarecum deschis, acustia era destul de proasta. La televizor oricum se auzea excellent, fiindca toti membrii juriului aveau microfoane. Dupa concurenta cu numarul 5 care era Alexandra Urs, urmam eu, cu numarul 7. Nu aveam emotii foarte mari fiindca ea a scapat destul de repede si mocnea in minte speranta de a scapa la fel de “easy” ca si ea. Ei bine, a venit randul meu…mergeam cu pasi mici dar siguri spre juriu…am trecut cu brio si de scari si m-am trezit postata in fata membrilor. Ma rugam in gandul meu “Doamne te rog sa nu ma puna sa fac ceva umilitor sau sa imi dea vreo provocare care numai in mintea lor poate sa apara!!”. Spre usurarea mea, Catalin m-a intampinat ca intotdeauna cu zambetul pe buze, avand fisa mea de participare in mana. Cum m-a vazut m-a si intrebat: “Ruxandra, pe tine te-am pus la Cluj sa bocesti sis a canti, nu?” (aoleu si eu care ma gandeam ca a si uitat. Intradevar, m-a pus sa cant cateva versuri din Ai se eu te pego dar mai mult am recitat versurile decat le-am cantat). I-am confirmat ca eu sunt aceea, la care are loc urmatorea discutie intre membrii juriului:

Mirela Vescan: Si a reusit sa boceasca?

Catalin: Asa si asa, dar nu prea.

Liviu Ionescu: Nu prea i-a iesit. Am si scris in fisa ei ca nu stie sa boceasca.

Eu: Ar trebui sa merg in Maramures la un schimb de experienta cu bocitoarele profesioniste de acolo fiindca e destul de dificil sa inveti de una singura o asa taina a bocitului.

Liviu Ionescu: Ruxandra zambeste tot timpul…

Eu: E de rau?

Mirela Vescan: Nu, nu e de rau fiindca prea putine modele stiu sa pozeze fashion in timp ce zambesc. Mie mi se pare ca Ruxandra e edgy.

Catalin Botezatu: Cu parul ce facem?? O tundem zero, nu?? Te-ai tunde la zero?

Eu: M-as tunde la zero daca as prinde un contract extrem de bine platit.

Laurent Tourette: Nu, nu e nevoie sa o tundem la zero. Cu parul se rezolva, avem ce ii face.

Catalin Botezatu: Tot tu esti cu Bon Jovi, nu? Trupa ta preferata.

Eu: Da, ascult Bon Jovi, Roxette, Nightwish, Bob Marley Bryan Adams etc.

     Dupa aceasta super discutie, domnisoara Alina Puscas m-a pus sa rad si sa tip la domnul Guido folosindu-ma de gesturi, de mimica, de tot ce e nevoie pentru a reusi. Am incercat sa rad, desi mai degraba cred ca era un ras prea malefic pentru mine J, iar apoi am tipat…eh! Tipatul nu prea mi-a iesit cum a vrut, fiind mult prea gatuit, dar decat deloc, a fost bun si el. Catalin mi-a spus sa il injur pe Guido ca in momentul cand se va televiza emisiunea, se vor pune beep-uri ca sa nu se auda limbajul meu. I-am adresat domnului Dolcci cateva replici: “I hate you!!! I don’t like you!!!”. Dupa aceea incepe iar:

 Catalin: Nici de data asta nu prea ti-a reusit.

Mirela: Macar are initiativa si isi doreste, incearca.

Eu: Am timp sa ma perfectionez si sa evoluez, doar de aceea imi doresc sa particip atat de mult la Next Top Model.

Guido Dolcci: Could you walk please?? That’s for what you said about me. (razand)

Eu: You know that it was a joke. Of course, I will walk.

Alina Puscas: Mie imi place foarte mult de ea!! Am voie sa zic “foarte mult”?

Catalin: Nu, nu ai voie.

Alina Puscas: OK!! Atunci…imi place mult de ea!

       Acestea fiind spuse, am facut un catwalk…juriul analizandu-mi mersul meu pe podium. Incercam sa imi controlez fiecare particica din corp…maini, picioare, spate, umeri, ochi, atitudinea inclusive. Din cate am observat eu, Guido a parut destul de incantat. Mi-am luat la revedere de la juriu dupa ce mi-au spus ca ne vom vedea mai tarziu, le-am multumit si m-am indreptat spre scari respirand extraordinar de usurata ca testul meu s-a terminat…deocamdata. I-am urat success urmatoarei fete si am mers spre incaperea unde erau multe multe multe canapele, sa ii spun mamei mele ca eu am terminat si cred ca a fost destul de ok.

        Insa de abia acum incepea cu adevarat partea cea mai grea: asteptarea. Se preconizase initial ca se va termina jurizarea undeva la ora 20:00, iar cand ma aflam eu in fata juriului, era abia ora 13:00 (aproximativ), deci mai aveam foarte mult de asteptat. Mult timp in care nu prea avea ce sa fac decat sa stau pe canapea, sa mananc covrigi, sa povestesc cu mama, sa ma gandesc daca voi fi aleasa sau nu si eventual sa mai trag cu urechea la ce provocari le mai supune juriul pe restul fetelor. Din fericire, incepusem sa vorbesc cu Alexandra Urs si cu Otilia Ciosa, pe care le-am indragit de cand le-am vazut. Tin sa va spun ca toate am fost in primul rand la triere si pe toate ne-a ales juriul dupa cum deja stiti. Dupa ce am mai povestit noi asa ca fetele, dupa ce ni s-au cam epuizat subiectele de discutie, oboseala incepand deja sa isi spuna cuvantul, am mers sa vedem la ce numar s-a ajuns cu jurizarea si la ce provocari au mai fost supuse fetele. Uneia i-a scris Catalin pe spate cu markerul negru: “buzele tale, doua petale” si i-a desenat o pereche mare de buze, alteia i-a pus apa in pantofi si a rugat-o sa defileze asa…cu pantofii lac de apa, inca una careia i-a rupt cateva siraguri de margele si le-a imprastiat pe podium pentru ca mai apoi sa o puna sa mearga printre/pe margele. Otilia era suparata fiindca i-a pus Catalin in fata o serie de poze cu top modele célèbre, iar era trebuia sa le spuna numele si nu prea s-a descurcat, fapt ce l-a facut pe Bote sa afirme ca ce model vrea ea sa devina daca nici pic de cultura in lumea fashion-ului nu are? Acestea fiind spuse, au afectat-o intr-o mare masura si au determinat-o sa afirme ca ea vrea sa mearga acasa, ca nu vrea sa mai ramana ca altii sa o faca de ras in fata intregii tari. Pana la urma a gasit in ea taria si forta pentru a ramane ferma pe pozitii si pentru a face fata intregii situatii. Eu am sustinut-o si o sustin si acum, avand in vedere ca la vremea aceea era novice in aceasta meserie. Avea tot timpul din lume sa acumuleze experienta necesara, sa isi faca relatii si de ce nu, sa intre in contact cu nume mari ale fashion-ului.

          Pe langa acestea, mai erau si doua basarabence pe care le-a pus sa cante melodii in reuseste. Trebuie sa recunosc ca aveau niste voci extrem de lucrare si de placute. Pe langa cele doua moldovence, era Diana Luca care in trecut participase la Romanii au Talent, emisiune difuzata de Pro Tv. Chiar daca nu a reusit sa ajunga in Mare Finala datorita talentului ei, va asigur ca are o voce spectaculoasa, a participat la o multime de concursuri musicale, a fost premiata si isi valorifica talentul si in prezent la festivaluri nationale. E plina Romania de fete talentate, insa au nevoie de cineva care sa le ajute sa ajunga acolo unde isi doresc, fiindca ca una singura e destul de dificil sa iti faci loc in tumultul lumii mondene si pline de succes, dar totodata plina de mizerii, de coruptie si de inselatorii.

                  Pe langa Liviu Ionescu, si-au mai facut aparitia Catalin si Guido, fiecare dintre ei avand un clipboard in mana, ce continea listele cu numele concurentelor precum si numerele de participare ale acestora. Din nou, ca si la castingul national de la Cluj (tin sa va spun ca acele castinguri nationale au avut loc in diferite orase, insa eu fiind din Alba Iulia m-am deplasat cu o mai mare usurinta la Cluj) trebuia sa fim triate si doar cele “salvate” aveau parte de interviul individual si un posibil loc in emisiune, asa ca eram din nou asezate pe randuri de cate 10 si trebuia sa se urce fiecare rand pe acea platforma mobila pentru a fi analizat cu mare atentie de juriul cu ochi critic. Concurentele care treceau cu brio si acest test erau acelea care isi auzeau mult iubitul numar strigat de Catalin…cele care din pacate pentru ele nu si-au auzit rostit numarul, paraseau incinta clubului, ingandurate, planse, cu machiajul scurt in barba si cu sticksurile tremurand de mama focului, insa nu inainte de a acorda un testimonial incendiar in care isi plangeau de mila si urlau cat de tare au fost ele nedreptatite.  Eu  am avut numarul 7….numar norocos in opinia mea, dar si Biblic…fiindca Dumnezeu a creat lumea in 7 zile, acest numar are un simbol apare si se pare ca mie intradevar mi-a purtat un mare noroc (sau cel putin asa am crezut).

                 Am crezut ca voi cadea de pe acea platforma in momentul in care s-a ridicat cu fetele ramase din primul rand, mai ales ca dupa ce urca putin, de la jumatatea ei aparea un zid si daca nu stateai intr-un loc strategic, cu siguranta te-ai fi trezit cu un traumatism cranian. Pe langa asta, mai si trepida intr-un hal fara de hal de m-am proptit bine cu picioarele in ea, nepasandu-mi de cum o sa se vada la televizor...era ultimul lucru de care ma interesa in acel moment…cum o sa arat la televizor?? Ete fleosc…probabil cu 5 kg in plus ca asa se specula la un moment dat.

Dupa ce am ajuns undeva sus de tot cu acea super platforma ce era destinata animatoarelor de obicei, ne-am retras intr-o incapere unde ne astepta o producatoare, un cameraman bineinteles cu camera pe umar si inca un tip cu “boom-ul” (microfonul acela mare, paros, pufos, gri, care avea o coada neagra si lunga – special conceputa pentru a ajunge in locuri greu accesibile. PAM! PAM!)  nerabdatori sa ne prinda reactiile. M-am asezat frumusel pe un scaun si asteptam sa vina si alte fete…imi amintesc cum chiuiau toate in momentul cand ajungeau si ele unde eram noi, de iti venea efectiv ori sa le indesi ceva in gura, ori sa iti astupi tu urechile (asta in cazul in care aveai cu ce). Uite asa a trecut timpul…ba te mai intreba careva cum a fost…cum te simti…daca ti-a placut…daca ai avut emotii…etc. Ori incepusesi deja sa iti faci prietene noi, sa faci schimb de pareri cu alte fete sau mai stiu eu ce. Adevarul e ca muream toate de sete si nu aveam de unde sa luam apa mai ales ca nu aveam voie inca sa parasim acea incapere pana nu veneau toate celelalte fete. Pana la urma productiei i s-a facut mila de noi si ne-a adus cateva baxuri cu sticule pline cu apa la 0,5 l. Era si cazul totusi avand in vedere prin ce emotii trecuseram toate, nu? Au ajuns intr-un final toate fetele…unele erau extraordinar de vesele, altele erau apatice, fara chef si plictisite. Daca imi amintesc bine, in urma acestui casting au ramas cam 40 si ceva de fete cucuiete, insa de abia acum incepea greul. In sfarsit, ne-au lasat si pe noi sa mergem la familiile noastre, sa ii anuntam pe cei dragi cu am trecut in etapa urmatoare, sa le vedem pe saracele fete cat de demoralizate erau…

          Intre timp, cei de la productie ne-au adus si ceva de mancare. Ce credeti voi ca am papat la casting? Cartofi prajiti cu pui, salata de varza si paine cat cuprinde. Ma amuz copios cand imi amintesc cum unele fete nici macar nu s-au atins de mancare, crezand ca e o proba si probabil vor fi trimise acasa din cauza faptului ca nu au grija de silueta lor asa cum ar trebui in mod normal sa faca un adevarat model. Ne intrebam una pe cealalta: “Tu mananci, nu?? Oare e o proba? Ne ispitesc cu cartofi prajiti ca dupa aceea sa ne scoata ochii si sa ne trimita acasa??”  A fost un moment extrem de dragut mai ales ca domnul Guido Dolcci se plimba printre noi sa vada care ce si cum mananca, ceea ce ne-a speriat si mai mult, facand sa ne ramana in gat mare parte din acei super-deliciosi cartofi prajiti.

       Au urmat din nou niste repetitii in legatura cu intrarea fiecareia dintre noi pe acel podiul. Ni s-a spus sa ne asezam pe “O”-ul de la “model” sau de la “top”? Nu mai retin exact ca sa ne poata prinde camera intr-o maniera ideala. A urmat alinierea noastra din nou, in ordinea numerelor ramase in competitie. Si din fericire pentru noi, au dat drumu si la aparatele de aer conditionat, care ne-au facut efectiv sa dardaim de frig de parca am fi fost intr-o camera frigorifica, de unde conculzia ca suntem atat de greu de multumit, inca nu a fost bine cand ne era prea cald, dar nici acum cand frigul punea stapanire pe noi, facandu-ne pielea de gaina. A aparut din noul Guido, care a stat putin de vorba cu cateva dintre noi. Ne-a intrebat unde dorim sa lucram in strainate: Milano, New York, Munich sau Paris? S-a dovedit extrem de sociabil si de binevoitor cu toate. Nu obisnuiesc sa ii pun unui om o eticheta prima oara cand il vad sau prima oara cand purtam o conversatie, insa incerc sa imi dau seama de caracteristicile generale pe care le insuseste. Era un om vesel care zambea tot timpul si era pus pe glume, ceea ce releva un simt al umorului bine dezvoltat. El mai venise cu cateva persoane de la agentia lui, probabil ca erau bookerii, un domn si o domnisoara, care ne-au facut tuturor niste poze, pentru a ne avea in evidenta agentiei lui si probabil de a oferi sansa catorva fete de a lucra cu Major Model Management.

                Pana la urma, a venit si randul meu…aveam fisa de participare si buletinul in mana. Palmele imi transpirau necontrolat, iar mainile imi tremurau usor…inima incepuse sa o ia la goana. Era o senzatie ciudata fiindca eram perfect constienta de faptul ca TREBUIE sa conving juriul de aptitudinile mele intr-un timp extrem de scurt. Am pasit cu neincredere spre un platou de filmare improvizat. Erau niste panouri mari cu inscriptia “Next Top Model by Catalin Botezatu”, vreo trei monitoare pe care se derula  aceeasi inscriptie pe care am pomenit-o mai sus, la capatul catwalk-ului improvizat se afla masa juratilor. In mijloc era Catalin Botezatu, in stanga acestuia era domnul Liviu Ionescu, iar in dreapta lui Catalin, fiind Laura Giurcanu. Zambesc cand imi amintesc cum injuram in gandul meu faptul ca era un linoleum cu celebra inscriptie “NEXT TOP MODEL by CB” (imi cer scuze ca ma repet dar chestia asta ma urmarea efectiv peste tot) pus peste un covor/mocheta extrem de pufoasa, iar eu avand tocuri, mi se adanceau al naibii de rau in linoleum, iar mai apoi in covor; si asa ca sa nu mai spun ca nici macar acei oameni nu s-au obosit sa il fixeze ca lumea, fiindca partea de la intrare era rasucita in sus, cam 20 cm. Bineinteles ca m-am impiedicat in el, la fel ca si o multime de alte fete inaintea mea. Pur si simplu nu mai stai sa te uiti pe jos in astfel de momente, pentru ca ai incredere in echipa care a organizat decorul, calculand tu in mintea ta ca sansele ca ceva sa fie nelalocul lui sunt infime. Ei bine, am invatat ca niciodata nu trebuie sa te iei dupa logica  (mai ales cand vine vorba de vreo televiziune) pentru ca nu se stie niciodata carei persoane “i se taie cheful” de a face ceva de calitate, ajungand sa duca la finalizare un lucru facut de mantuiala. Sau poate a fost pus asa linoleumul intentionat! Eh! Nu se stie niciodata de ce e in starea mintea umana pentru un rating pe masura. Deci, m-am impiedicat si am inceput sa rad. Mie chiar mi s-a parut amuzanta faza, asa ca nu am facut o drama dintr-un lucru marunt. Am afirmat cu zambetul pe buze in momentul cand i-am dat fisa lui Catalin: “De ce mi-a fost frica nu am scapat.”, la care domnul Liviu: “Ai pierdut puncte deja…”. Probabil ca ceea ce spunea el era menit sa ma demoralizeze, sa ma faca sa ma pierd in fata lor, dar nu. Nu s-a intamplat asa ceva si jurizarea a inceput. Toti 3 ma studiau din cap pana in picioare…Botezatu m-a intrebat ce muzica ascult…i-am spus ca cel mai mult ascult Bon Jovi, la care iar aud din stanga lui: “Deja ai pierdut puncte…ai pierdut si mai multe fiindca asculti Bon Jovi”. OK! ma gandeam eu:…a mai spus o data acelasi lucru…de ce il repeta? Nu sunt surda…de ce as pierde puncte din cauza faptului ca ascult Bon Jovi? Gusturile nu se discuta…nu exista nicio regula in fashion care spune ca un model trebuie sa asculte doar un anumit gen de muzica. Nu am dat mare importanta faptului ca “am pierdut puncte”  si mi-am vazut de treaba mea. Am facut un catwalk, de data aceasta avand mare grija sa nu ma impiedic din nou de decorul super pus la punct, iar dupa aceea m-au pus sa bocesc! Ce era in capul meu atunci, numai eu stiu…nu stiam cum sa incep, ce trebuie de fapt sa fac…ma gandeam rapid la celebrele bocitoare din Maramures ca mai vazusem si eu pe la stiri ce si cum fac ele. Aveam parul prin intr-un coc lejer, dar il desfacusem cu putin timp inainte pentru a le oferi juratilor o vedere de ansamblu asupra fizionomiei mele cu parul desprins asa ca ce am facut eu: mi-am ascuns fata in maini, parul mi-a venit complet peste maini…si am inceput sa bocesc. Am avut noroc ca nu mi-au vazut fata fiindca de fapt eu radeam…mai trageam cate un vaiet sa sune mai dramatic sa ii dadeam inainte cu “bocitul”. La un moment dat m-am oprit si i-am rugat: “Imi spuneti va rog un nume de mort??” fiindca eu asa auzisem bocitoarele…urlau deznadajduite numele celui trecut in nefiinta. Bineinteles ca toti au inceput sa rada, dar hai sa fim seriosi; a fost foarte comica faza pentru ca si eu radeam fara a ma putea opri prea curand. Pana la urma am terminat eu cu bocitul si am stat toti cateva secunde in liniste deplina. A fost momentul cand Catalin se gandea daca sa imi dea pasaportul sau nu. Brusc, a spus: “Hai, ia si tu un pasaport! Ne vedem la Bucuresti!”. Hehe!! Ce bine m-am simtit atunci, bucuroasa ca am trecut cu bine in etapa urmatoare. Le-am multumit frumos, i-am salutat si am plecat sarind intr-un picior spre iesire, nerabdatoare sa ii dau vestea mamei mele, dar totodata obosita si lihnita de foame fiindca nu mai mancasem de dimineata iar ceasul era undeva la ora 19:00.  

……………………………………………………………………………

       Bucuresti

             Iata-ma ajunsa la Castingul FINAL ce avea loc in Bucuresti la clubul “super-fitos” BAMBOO, al carui patron era/este neimaipomenitul si inegalabilul Cataliiiiiiiiiiiiiiin Botezatuuuuuuuuuu. Ni s-a cerut sa avem la noi o tinuta de casting, tocuri si costum de baie, dar bineinteles sa fim naturale, fara machiaje stridente.

           Nici nu stiu de ce mai au unele urechi daca nu sunt capabile sa auda cu ele…daca ti se spune sa fii naturala atunci de ce te crezi tu mai grozava si aia mai pitzi dintre toate sa apari la casting data pe fata cu un strat foarte gros de glet si pe pleoape vopsita parca cu bidineaua?! Eh…cred ca aceasta va fi una dintre multele intrebari fara raspuns. Cine stie?? Ca sa dea bine pe micul ecran ca nah…da de se uita si “Ionel” ăl flacau din sat caruia i s-or fi aprins itarii dupa “Leana” mare doritoare de a deveni top-model international si care va  sa zica, nu cumva sa isi strice “reputatia”…ca doar e frumoasa si cu renovari si fara. Insa aceste fete abia mai tarziu isi dau seama de greseala facuta, fiindca juriul nu le vede trasaturile naturale si deci nu le accepta in etapa urmatoare. Un sfat de consolare pentru “lovitele de soarta”: Lasati scumpelor…va garantez eu ca nu ati pierdut nimic…eventual doar niste nervi la oferta care veneau automat cu intrarea in emisiune. Dar sa revenim la ale noastre…

        De data aceata juriu avea sa fie format din: Catalin Botezatu, Liviu Ionescu, Mirela Vescan, Laurent Tourette (da…exact ca si sindromul Tourette daca la el va ganditi) si surpriza serii Alina Puscas- actrita si model la MRA si Guido Dolcci, directorul agentiei de modele Major Model Management, cu sucursale in Milano, Munich, New York si Paris.

       Stiu ca stateam toate raspandite in club..pe canapele…pe scaune…pe sus….pe jos…impreuna cu familia, prieteni, iubiti…asteptand totusi sa se intample ceva care sa lase adrenalina sa curga prin sange. Ei bine, la un moment dat ne-a chemat cineva din staff sa ne dea in primire numarul fiecareia de participare si sa ne spuna ca e momentul sa ne schimbam in costume de baie fiindca urma sa inceapa “trierea oilor” (din nou!!). M-am schimbat…mi-am prins numarul undeva in lateralul slipilor si am mers incetisor spre locul unde lumea muncea de zor cu decorul…cu luminile…cu platforma. Cand sa ies din incapere, ce vad?? Toate domnisoarele stateau in sir Indian asteptandu-si randul la poze (IAR?!). Mi se pare normal…un cumparator analizeaza bine marfa ce urmeaza sa si-o insuseasca cat mai repede posibil, trebuie sa fie atent la orice detaliu care iese din tipare si pare intr-un fel anormal de incadrat intr-o tipologie anume. Si incepe numaratul oitelor: o iota, doua oite……cinci oite….30 de oite….97 de oite…si daca imi amintesc bine, atatea fete am fost in total la castingul final. In jur de 90….?!  Au urmat cu vadita voiosie repetitiile pentru urcarea pe scena….:( ca nu cumva una dintre noi sa iasa din rand ca ce zic telespectatorii?? “Uite ma ca pe aia nu au invatat-o acasa sa stea in rand…e ea mai cu motz ori sta prost la capitolul Orientare in Spatiu”.  Am facut trei repetitii pana cand au fost siguri ca ne stim fiecare ordinea, dupa care ne-au urcat iar pe scena fiindca domnul Liviu Ionescu avea ceva sa ne spuna. Tin sa va spun  ca era o caldura infernala…curgea transpiratia pe noi…aer conditionat…IOC! L-au pornit intr-un final cand deja incepea sa miroasa a tocanita de cellule moarte cu parfum floral + deodorant. Dar, sa trecem peste…a sosit L.I., si-a postat un scaun fata noastra si s-a urcat pe el. Probabil ca sa cuprinda cu vederea lui periferica toata turma de fetitze care parca erau pregatite sa mearga la plaja in Tenerife. Ei bine, a inceput el sa ne spuna ca toate cele care eram acolo suntem bune de modele, insa doar cele alese pentru a participa la emisiune au atuurile necesare pentru a devein top modele. Ne-a mai dat de inteles ca unele vor lucra cu agentia chiar daca nu vor fi alese in emisiune…ca nu e un capat de tara…ca drumul nostrum abia acum incepe…ca e foarte cald in Bamboo dar si el indura aceleasi conditii (ne-a sugerat intr-un mod putin mai subtil ca nu e cazul sa ne plangem din cauza caldurii, doar el era imbracat cu un costum iar noi la urma urmei aveam costume de baie, deci tot noi eram mai castigate). Dupa finalizarea acelui discurs oarecum motivant, a sosit momentul mult asteptat: inceperea oficiala a castingului de la Bucuresti (Club Bamboo).

               Si-au facut aparitia in jur de 200 de fete in cele din urma. Din nefericire pentru mine, aveam numarul 167 sau 176 daca imi amintesc bine….nu mai retin exact, dar oricum, eram printre ultimele si intrasem in panica pentru ca nu cumva oboseala sa isi spuna cuvantul. Vroiam sa dau tot ce aveam eu mai bun, pentru a le arata unor oameni o parte din ceea ce sunt eu in stare si atunci era unicul moment care mi se oferea, deci trebuia sa profit cat mai mult de el. Si aici a trebuit ca completam alta fisa de inscriere, la finalul careia se preciza ca suntem de accord ca Antena 1 sa difuzeze imaginile cu noi la acel casting. Sub acea fraza mai scria “experienta nu constituie un avantaj”… dar asta e o cu totul alta mancare de peste despre care va voi spune mai multe la momentul oportun. Am format cu totii un rand extrem de lung, fiindca ni se faceau doua poze fiecaruia, pentru “a ne lua in evidenta” mai marii jurati. Spun “cu totii” deoarece la castinguri au participat si baieti, dar nu pentru participarea la show, ci pentru a fi admisi sau nu la agentia de modele MRA. Dupa asta, a urmat “trierea oilor” imi place mie sa o  numesc. Am intrat cate 10 persoane intr-o camera cu fisele de inscriere in mana si ne-am asezat frumusel intr-un rand. Ni s-a spus dinainte sa intram ca trebuie sa ne spunem numele, prenumele, varsta, inaltimea, judetul si localitatea de unde provenim, iar Bote va alege fetele care se vor prezenta dupa aceea in fata celor 3 jurati, in speranta de a primi celebrele pasapoarte. Eu am fost printre norocoase si am trecut de triere.  Ma simteam de parca eram intr-un lagar de concentrare si trierea se facea pentru a stabili cine e apt de munca si cine merge in camerele de gazare. Ce imaginatie am, nu? 

                Era o alta domnisoara din Alba-Iulia care intrase printre primele la jurizare, dar a iesit de acolo fericita, cu pasaportul fluturand intr-o mana si totusi lac de apa. Ii picura apa din rochita, din par, din jacheta. Nu stiam ce a patit. Doar nu a transpirat atat din cauza emotiilor. Nu era logic…de unde o asa mare dereglare hormonala? IMPOSIBIL!  Sigur alta era cauza, bineinteles. Mai apoi am aflat ca domnul Botezatu, in timp ce saraca fata facea un catwalk, a luat o vaza care era pe masa juratilor, a scos florile din ea si i-a turnat fetei apa in cap. Nici acum nu am inteles de ce ea nu a protestat. Adica hai bai nene…fashion fashion, dar fara bataie de joc…in fine….e doar parerea mea. Poate a facut bine ca a tacut ca doar a luat pasaportul, nu? Induranta bat-o vina! Ma amuz si cand imi amintesc de Alexandra care dupa ce a primit “pasaportul” de la Catalin, sarea prin tot hotelul (bineinteles nu fiindca a dorit ea, ci pentru ca a pus-o Catalin) ….pur si simplu pentru amuzamentul viitorilor telespectatori.
              Randul de fete se micsora din ce in ce mai mult…iar la un moment dat, eu trebuia sa ma prezint in fata juratilor. Camerele de filmat impanzeau tot locul, fetele ieseau rand pe rand…altele cu zambetul pe buze, celelalte cu lacrimile siroindu-le pe obrajii netezi, cu dezamagirea vizibila in ochii ce sticleau din cauza durerii interioare si probabil a dezamagirii. Fiecarei fete care iesea de la “jurizare”, i se lua un testimonial. Intrebarile erau clasice: “Ai primit ?” la care fata raspundea dupa caz cu “da!!” sau “nu!! ”, “cum ti s-a parut juriul?”, “Laura, castigatoarea sezonului II iti place??”,  “De care membru al juriului ti-a fost cel mai teama?” si alte clisee de acest gen. 

       Era vineri dupa-amiaza…eram oarecum suparata fiindca nu am primit niciun telefon, desi a trecut ceva timp iar castingurile nationale (regionale) erau spre sfarsite. Nu exista ora in care sa nu verific pe facebook daca au mai aparut ceva comentarii sau like-uri la poza mea de la preselectia ce avusese loc la Alba-Iulia…incepeam sa nu mai am nicio speranta, cand dintr-o data suna telefonul!!! Era A. de la agentia de modele MRA care m-a anuntat ca am fost selectata pentru castingul national. Eram in culmea fericirii!!! Imi amintesc si acum felul in care saream prin casa si chiuiam de fericire. Nu ma asteptam sa trec in etapa urmatoare de preselectii, dar in adancul sufletului imi doream extraordinar de mult sa ajung cat mai departe in acest concurs. Stiu ca unii nici macar nu realizeaza ce bucurie fac altora doar printr-un telefon si prin niste cuvinte banale. Pentru o clipa, le lumineaza intreaga existenta si le umple sufletul de bucurie. Ma simteam inconjurata de o mantie plina de energie pozitiva si ganduri placute.

         Zilele treceau una dupa alta, iar eu le numaram necontenit...asteptam sa vina ziua in care avea loc castingul national de la Cluj-Napoca...gandindu-ma daca imi va surade norocul si a doua oara. Emotiile se intensificasera de la castingul anterior, fiindca acum urmau sa fie membrii jurului: Laura Giurcanu (castigatoarea sezonul 2 NTM), Catalin Botezatu si Liviu Ionescu (pot spune ca agonia urma sa se tripleze J ). Ajunsa la Cluj, fetele au inceput sa isi faca aparitia rand pe rand. Ba mai venea una singurica, ba alta insotita de iubitul ei, unele preferand totusi formula in grup (haita) pentru ca probabil se simteau mai increzatoare in fortele proprii…eh! Fiecare cu preferintele ei…sa nu intram in detalii. Eu stateam agitata la o masa sorbind o cafea, uitandu-ma in stanga-dreapta sa vad ce “dive” isi mai fac aparitia la casting. Intamplator am mai intalnit o fata care fusese la castingul din Alba-Iulia….dupa aceea niste “asa dorite modele” care daca am fi fost in America, ele s-ar fi incadrat perfect la categoria XXL… din nou….fete care aveau potential de modele si fete care aratau de parca nici nu se uitasera vreodata in oglinda. Probabil multi vor spune ca sunt rea….ei bine, sunt doar realista…nu imi place sa visez la cai verzi pe pereti fara niciun rost. Vad realitatea asa cum e ea cu adevarat, fara malformatii sau alte schimbari imaginabile. Trebuie sa recunosc ca in acea perioada habar nu aveam cum trebuie sa fie un model…stiam doar ca ar fi bine sa fie cat mai slabut, inalt si sa se incadreze in masurile standard 90-60-90, dar cu cat am acumulat experienta pana in prezent, pot spune ca ma descurc in lumea fashion-ului.

              Totul a inceput spontan, pe neasteptate. Intr-o zi de vara am observat pe facebook ca cei de la A1 au facut publice locatiile castingurilor pentru sezonul 3 al emisiunii Next Top Model. Admit cu entuziasm ca inca de cand vazusem la televizor sezoanele 1 si 2, imi doream enorm de mult sa fiu si eu una dintre norocoasele participante. Credeti-ma ca nu stiu motivele pentru care nu am mers la preselectiile primelor doua sezoane…poate era teama de necunoscut…poate era varsta frageda…poate era lipsa experientei in viata de care dadeam dovada in acea perioada, sau poate pur si simplu nu stiam ce vreau sa fac. Cu toate acestea, intr-o zi mi-am luat inima in dinti si am mers la castingul care a avut loc la Alba-Iulia.

           Imi amintesc si acum ca era o zi minunata de vara, soarele imi facea cu ochiul de pe bolta albastra a cerului, aerul cald imi mangaia obrajii cu dogoarea lui, totul era pe placul meu, parca purtandu-mi noroc. Dupa ce am ajuns la Casa de Cultura a orasului Alba, studiam cu vadit interes asa-zisele “concurente”, doar pentru a-mi face o simpla idée despre cele care probabil doreau o cariera in modeling. Ce pot sa spun?? Un talmes-balmes de rase si tertipuri. Blonde, brunete, roscate, satene…mai grase, mai slabe, mai frumoase, mai uratele, toate ingredientele necesare unui cocktail de “buna” calitate.

           Am primit fiecare cate o fisa de inscriere pe care a trebuit sa o completam cu datele personale, inclusive marimile (bust-talie-solduri)…cele reale bineinteles, fiindca acolo oricum era o persoana din stuff care efectua “masuratorile” dominsoarelor. Eram oarecum amuzata de faptul ca unele aveau 95 de cm pe solduri, iar in fisa isi treceau cu 5 sau chiar cu  6 cm in minus.

          Nu au fost foarte multe “doritoare” de titlul “NEXT TOP MODEL” in Alba- Iulia, asa ca dupa nu foarte multe asteptari, a venit si randul meu. Ma indreptam nesigura si emotionata pe un hol destul de lung care parca nu mai avea finalitate, cand iese de pe o usa din lateral, domnul Liviu Ionescu, directorul agentiei de modele MRA. M-a intampinat zambitor si binevoitor, ceea ce mi-a mai redus si mie din emotii, facandu-ma sa ma simt mai singura pe mine ca doar nu imi taia nimeni capul. Am ajuns intr-o incapere in care erau doi fotografi si o masa plina de hartii si de fisele de inscriere ale celorlalte concurente. I-am dat domnului Ionescu fisa mea de inscriere, s-a uitat peste ea, timp in care toate apele curgeau pe fruntea mea. Nu stiam ce sa fac sau ce sa nu fac, fiind primul casting la care am participat. In cele din urma, cei doi fotografi mi-au facut cateva poze standard, probabil pentru a le studia domnul Liviu dupa aceea. Mi s-a spus sa “dorm cu telefonul sub perna” in  urmatoarea saptamana in cazul in care voi primi un raspuns afirmativ in urma acestui casting, sa nu cumva sa ratez apelul. 

       Am mers spre casa…nu pot descrie nici acum starea pe care am avut-o in acele momente. Nu era una nici placuta, dar nici una dezolanta. Era o fuziune intre cele doua pot spune…in acel moment nu realizam ce turnura poate lua viata mea in doar cateva clipe. Nu realizam schimbarile pe care le voi simti in fiecare zi, in fiecare secunda incepand cu clipa aceea; si cand spun schimbari nu ma refer doar la cele positive…ci si la cele negative. Zilele treceau, si odata cu succesiunea lor crestea si nerabdarea mea impreuna cu senzatia de curiozitate. Doream sa imi dovedesc mie ce si cat pot…sa ajung sa imi cunosc propria valoare, sa reusesc sa fac ceva bazat doar pe fortele mele proprii, nedepinzand decat de mine si atat.