Si totul continua...
Timpul trecea foarte greu…juriul mai facea si pauza pentru ca intradevar era dificil sa iti mentii atentia focusata un timp atat de indelungat chiar daca imbinau distractia cu munca. Incetasem sa ma mai gandesc la ceea ce avea sa urmeze, imi dadeam SMS-uri cu prietenii, cu colegii, cu toti cei care ma sustineau si aveau emotii impreuna cu mine. Luam in calcul ambele posibilitati, incercam sa ma transpun pe rand, in fiecare dintre cele doua situatii in care era posibil sa fiu. Daca nu ma alegeau pentru emisiune ce as fi facut? Probabil ca o perioada mi-ar fi fost dificil…ma gandeam sa nu ii dezamagesc pe cei care avusesera incredere in mine, mi-ar fi fost greu sa dau ochii cu colegii si cu prietenii, fiindca in ziua de azi, oamenii au o perspective destul de redusa in ceea ce ii priveste pe cei din jur. Ei cu siguranta nu s-ar fi gandit: “Uite ca a ajuns pana acolo, ceea ce e totusi o realizare”. Ar fi pus problema in alt mod: “Vai ca nu e buna saraca de nimic…se crede ea mare si tare…”. Chiar daca in suflet continua sa mocneasca acea speranta cum ca poate nu vei fi aspru judecata, daca ai ajuns sa treci prin niste greutati in viata, iti dai seama cu usurinta ca nu totul e asa cum iti doresti tu sa fie, ca trebuie sa infrunti niste situatii cu fruntea sus si ca indiferent ce vei face in viata, niciodata nu ii vei multumi pe toti. Tot timpul se va gasi cineva care sa te critice, care sa fie nemultumit de realizarile tale. Probabil cativa dintre voi cunoasteti zicala: “Omul nu e capabil sa admire ceea ce il depaseste”…si cu asta consider ca am spus tot.
Unul dintre fratii mei locuieste in Bucuresti. Era foarte stresat in ceea ce privea castingul de la Bamboo. Probabil ca nu se astepta sa ma aleaga juriul si ii era frica de reactiile mele de dupa. M-a sunat sa ma intrebe pe la ce ora se va termina, ca sa stie cand sa vina dupa mine si dupa mama. I-am raspuns ca probabil in jurul orei 20:00. Nici nu a trecut mult timp de cand vorbisem cu el…poate o ora si jumatate, cand ne trezim cu el in club. Era ora 17:00. Saracul de el nu mai avusese rabdare si era atat de emotionat cum nu il vazusem niciodata in viata mea. Spre deosebire de el, mama mea era extrem de calma, sau cel putin asa parea. Fata ei nu schita nicio urma de neliniste, de emotie. Privea totul cu seriozitate, dar stiam ca in sufletul ei se dadea o batalie. Isi dorea ca eu sa fiu fericita si stia ca acea fericire venea daca eu voi fi acceptata in emisiune.
Punctul culminant a sosit. Toate fetele aveam niste emotii imense. Ne studiam reciproc sa gasim la vreuna ceea ce noi nu avem sau invers. Era amuzant cum ne analizam si cum ne priveam cu ochi destul de critici. Insa, sosise vremea veridctului final. Urma sa se anunte cele 16 finaliste care vor participa la emisiune si care vor sta in cantonament 6 luni. Am urcat din nou toate pe scena, formand cateva randuri. Simteam cat de incarcat era aerul ce ne inconjura pe toate. Parca fremata de neliniste, de stres, de energii pozitive, dar totodata si negative. Era a doua oara in viata mea cand eram pe punctul de a lesina. Ma simteam ca si cum aveam o piatra de moara in stomac, greata atinsese nivelul maxim si incepusera sa nu ma mai asculte picioarele. Imi doream ca totul sa se termine cat mai repede, indiferent daca s-ar fi terminat prost sau bine, dar vroiam sa inceteze toata apasarea si tot stresul pe care il simteam. Stiam ca nu eram singura in acea situatie. Eram zeci de fete, chiar daca unele erau absolut convinse ca vor intra in emisiune (veti afla mai multe detalii pe parcursul cartii) . In timp ce eu continuam sa ma super-strezes si inima imi batea de parca fugisem la marathon, Bote a strigat numarul primei concurente care urma sa se lupte pentru titlul de Next Top Model 3. A urmat a doua norocoasa…eu deja eram intr-un punct critic. De cand ma cunosc, support cu greu stresul si tensiunea si chiar nu imi face nicio placere sa ma aflu in astfel de situatii. Cand ma asteptam mai putin, Catalin a spus “merge mai departe concurenta cu numarul 7!!”. MaMA!!!! Nu imi venea sa cred!! Mi se luase efectiv o piatra de pe inima si parca in jurul meu alergau iepurasi albi : ) ). Ciudat, stiu, dar chiar asa ma simteam. Am mers la el, mi-a semnat pasaportul si asta a fost. Eram a treia care mergea mai departe, am scapat foarte foarte repede. Imi inchipui cum ar fi fost sa ma strige ultima, a 16-a. M-am alaturat celorlalte doua fericite si asteptam cu sufletul la gura sa se termine tot ca sa le dau vestea alor mei, care ma asteptau si eu cu “stomacul in gat” de la atatea emotii. Dupa cum ii cunosc, probabil ca se contraziceau undeva intr-un colt: “Da…ca ii dai sperante…daca nu o aleg?? Iti dai seama cum vine si plange trei zile?”…”Lasa ca vezi tu ca o sa fie in emisiune…ti-o garantez! Stiu de ce e ea in stare. Trebuie doar sa aiba curaj”….si uite asa au urmat si celelalte concurente….pana la cea de a 16-a. Sa nu trecem cu vederea peste cele care nu avusesera atat de mult noroc si care deja incepeau sa planga si injure printre dinti: “da! Pe aia de ce a luat-o? Nu vezi cum arata? Eu sunt de n ori mai frumoasa decat ea!!” Si alte clisee de acest gen. La final, ramaseseram doar participantele la emisiune, “finalistele” cum ni se spunea atunci. Am inceput toate sa chiuim, sa ne imbratisam si sa aplaudam. Membrii juriului ne-au felicitat pe toate, dupa care s-au urcat pe platforma mobila si disparusera undeva in tavan. Bineinteles, urmau sa se intoarca in cel mai scurt timp pentru a ne da urmatoarele indicatii.(sau cel putin asa ar fi fost normal)
Ne-am asezat pe niste canapele si am asteptat instructiunile. Ni s-a spus ca trebuie sa semnam contractele cu agentia MRA. Spun “contractele”, fiindca erau doua. Un contract era pentru presupusa castigatoare, iar celalalt pentru colaborarea cu agentia in urma eliminarii din emisiune(show). Cu siguranta stiti deja concurentele alese, dar tin sa va mentionez faptul ca basarabeanca Veronica, care fusese si ea aleasa pentru emisiune, nu a mai semnat contractul cu agentia. Avea o relatie foarte apropiata cu mama ei, asa cum rar mai vezi in zilele noastre. Stateau pe o canapea alaturata de a noastra si mama ei ii facea masaj la talpi, pe spate, ii impletea parul, o incuraja…vorbeau foarte mult si cu tatal fetei, cerandu-i sfaturi.
Contractele erau destul de voluminoase si era deja destul de tarziu, in jurul orei 22:00. Mama ei a spus ca doreste sa citeasca contractul linistita, cand e odihnita ca sa analizeze toate aspectele acestuia. Bineinteles ca s-au facut presiuni asupra amandurora sa il semneze la momentul de fata, dar cele doua s-au tinut ferme pe pozitii si urmasera sa mearga a doua zi la agentie ca sa vorbeasca si cu Liviu mai multe detalii si sa clarifice anumite aspect care probabil lor li se pareau dubioase. Mama Veronicai a insistat sa semneze contractul in prezenta unui avocat, dar cand s-a auzit una ca asta, apasarea incepuse sa domine in aer. Va spun sincer, nu stiu de ce s-a creat totusi aceasta atmosfera, dar va asigur ca la oboseala care ne domina intru totul, era prea dificil de citit si inteles un contract de 30 si ceva de pagini.