Bamboo

                  Pe langa Liviu Ionescu, si-au mai facut aparitia Catalin si Guido, fiecare dintre ei avand un clipboard in mana, ce continea listele cu numele concurentelor precum si numerele de participare ale acestora. Din nou, ca si la castingul national de la Cluj (tin sa va spun ca acele castinguri nationale au avut loc in diferite orase, insa eu fiind din Alba Iulia m-am deplasat cu o mai mare usurinta la Cluj) trebuia sa fim triate si doar cele “salvate” aveau parte de interviul individual si un posibil loc in emisiune, asa ca eram din nou asezate pe randuri de cate 10 si trebuia sa se urce fiecare rand pe acea platforma mobila pentru a fi analizat cu mare atentie de juriul cu ochi critic. Concurentele care treceau cu brio si acest test erau acelea care isi auzeau mult iubitul numar strigat de Catalin…cele care din pacate pentru ele nu si-au auzit rostit numarul, paraseau incinta clubului, ingandurate, planse, cu machiajul scurt in barba si cu sticksurile tremurand de mama focului, insa nu inainte de a acorda un testimonial incendiar in care isi plangeau de mila si urlau cat de tare au fost ele nedreptatite.  Eu  am avut numarul 7….numar norocos in opinia mea, dar si Biblic…fiindca Dumnezeu a creat lumea in 7 zile, acest numar are un simbol apare si se pare ca mie intradevar mi-a purtat un mare noroc (sau cel putin asa am crezut).

                 Am crezut ca voi cadea de pe acea platforma in momentul in care s-a ridicat cu fetele ramase din primul rand, mai ales ca dupa ce urca putin, de la jumatatea ei aparea un zid si daca nu stateai intr-un loc strategic, cu siguranta te-ai fi trezit cu un traumatism cranian. Pe langa asta, mai si trepida intr-un hal fara de hal de m-am proptit bine cu picioarele in ea, nepasandu-mi de cum o sa se vada la televizor...era ultimul lucru de care ma interesa in acel moment…cum o sa arat la televizor?? Ete fleosc…probabil cu 5 kg in plus ca asa se specula la un moment dat.

Dupa ce am ajuns undeva sus de tot cu acea super platforma ce era destinata animatoarelor de obicei, ne-am retras intr-o incapere unde ne astepta o producatoare, un cameraman bineinteles cu camera pe umar si inca un tip cu “boom-ul” (microfonul acela mare, paros, pufos, gri, care avea o coada neagra si lunga – special conceputa pentru a ajunge in locuri greu accesibile. PAM! PAM!)  nerabdatori sa ne prinda reactiile. M-am asezat frumusel pe un scaun si asteptam sa vina si alte fete…imi amintesc cum chiuiau toate in momentul cand ajungeau si ele unde eram noi, de iti venea efectiv ori sa le indesi ceva in gura, ori sa iti astupi tu urechile (asta in cazul in care aveai cu ce). Uite asa a trecut timpul…ba te mai intreba careva cum a fost…cum te simti…daca ti-a placut…daca ai avut emotii…etc. Ori incepusesi deja sa iti faci prietene noi, sa faci schimb de pareri cu alte fete sau mai stiu eu ce. Adevarul e ca muream toate de sete si nu aveam de unde sa luam apa mai ales ca nu aveam voie inca sa parasim acea incapere pana nu veneau toate celelalte fete. Pana la urma productiei i s-a facut mila de noi si ne-a adus cateva baxuri cu sticule pline cu apa la 0,5 l. Era si cazul totusi avand in vedere prin ce emotii trecuseram toate, nu? Au ajuns intr-un final toate fetele…unele erau extraordinar de vesele, altele erau apatice, fara chef si plictisite. Daca imi amintesc bine, in urma acestui casting au ramas cam 40 si ceva de fete cucuiete, insa de abia acum incepea greul. In sfarsit, ne-au lasat si pe noi sa mergem la familiile noastre, sa ii anuntam pe cei dragi cu am trecut in etapa urmatoare, sa le vedem pe saracele fete cat de demoralizate erau…

          Intre timp, cei de la productie ne-au adus si ceva de mancare. Ce credeti voi ca am papat la casting? Cartofi prajiti cu pui, salata de varza si paine cat cuprinde. Ma amuz copios cand imi amintesc cum unele fete nici macar nu s-au atins de mancare, crezand ca e o proba si probabil vor fi trimise acasa din cauza faptului ca nu au grija de silueta lor asa cum ar trebui in mod normal sa faca un adevarat model. Ne intrebam una pe cealalta: “Tu mananci, nu?? Oare e o proba? Ne ispitesc cu cartofi prajiti ca dupa aceea sa ne scoata ochii si sa ne trimita acasa??”  A fost un moment extrem de dragut mai ales ca domnul Guido Dolcci se plimba printre noi sa vada care ce si cum mananca, ceea ce ne-a speriat si mai mult, facand sa ne ramana in gat mare parte din acei super-deliciosi cartofi prajiti.

       Au urmat din nou niste repetitii in legatura cu intrarea fiecareia dintre noi pe acel podiul. Ni s-a spus sa ne asezam pe “O”-ul de la “model” sau de la “top”? Nu mai retin exact ca sa ne poata prinde camera intr-o maniera ideala. A urmat alinierea noastra din nou, in ordinea numerelor ramase in competitie. Si din fericire pentru noi, au dat drumu si la aparatele de aer conditionat, care ne-au facut efectiv sa dardaim de frig de parca am fi fost intr-o camera frigorifica, de unde conculzia ca suntem atat de greu de multumit, inca nu a fost bine cand ne era prea cald, dar nici acum cand frigul punea stapanire pe noi, facandu-ne pielea de gaina. A aparut din noul Guido, care a stat putin de vorba cu cateva dintre noi. Ne-a intrebat unde dorim sa lucram in strainate: Milano, New York, Munich sau Paris? S-a dovedit extrem de sociabil si de binevoitor cu toate. Nu obisnuiesc sa ii pun unui om o eticheta prima oara cand il vad sau prima oara cand purtam o conversatie, insa incerc sa imi dau seama de caracteristicile generale pe care le insuseste. Era un om vesel care zambea tot timpul si era pus pe glume, ceea ce releva un simt al umorului bine dezvoltat. El mai venise cu cateva persoane de la agentia lui, probabil ca erau bookerii, un domn si o domnisoara, care ne-au facut tuturor niste poze, pentru a ne avea in evidenta agentiei lui si probabil de a oferi sansa catorva fete de a lucra cu Major Model Management.